De Patrick J. Kiger

Canibalismul este privit de oameni cu atât de multă oroare și dezgust încât nu este probabil surprinzător faptul că referirile care exploatează valoarea sa șocantă abundă în cultura populară. Nici William Shakesparea nu s-a ferit să utilizeze consumul de cadavre ca o întorsătură în intrigile pieselor sale; în piesa din secolul al XVI-lea, Titus Andronicus, unul din personaje este servit cu carnea propriului fiu pe care o consumă fără să-i știe proveniența. Descrierea canibalismului practicat de băștinașii din mările de sud în romanul de aventuri Typee al lui Herman Melville, scris în 1846, a făcut ca manuscrisul să fie aproape prea greu de digerat pentru editorii americani, dar, în același timp, a și contribuit la succesul senzațional al cărții. Cititorii din secolul al XIX-lea devorau și cărțile despre canibali celebri din viața reală, precum Alfred Packer, un prospector din Colorado care a ispășit o pedeapsă cu închisoarea pentru că și-a mâncat colegii căutători de comori, sau cei din grupul Donner, forțați să-și mănânce tovarășii decedați în timpul expediției după ce au fost blocați de o furtună de zăpadă. Tot cu același nesaț era citit și romanul din 1895 al lui H. G. Wells, Mașina timpului, unde canibalismul era componenta unei viziuni distopice. Wells descria omenirea viitorului ca împărțindu-se în două specii diferite, canibalii Morlock și rasa pașnică Eloi, prada docilă a celor dintâi.

Tabăra de înfometare

Cultura populară a continuat să prezinte canibalismul ca o împletire extremă între disperare și depravare. Cântecul din 1971, ”Timothy”, scris de Rupert Holmes pentru trupa The Buoys - în care doi mineri înfometați, blocați sub pământ, și-au mâncat unul din colegi - a ajuns în topul 40 la radio. Filmul din 1973, Soylent Green, descria o societate viitoare în care creșterea populației devenise atât de incontrolabilă încât guvernul s-a văzut nevoit să reproceseze în secret cadavre și să le vândă sub forma unui aliment de marcă pentru a suprima revoltele stârnite din lipsă de hrană. (în film, actorul Charlton Heston rostește o replică rămasă celebră: ”Este din oameni! Soylent Green este făcut din oameni!”). Însă, alte lucrări prezintă canibalismul ca un tabu extrem pe care îl sparge un nebun. Romanele din anii 1980 ale lui Thomas Harris, Dragonul roșu și Tăcerea mieilor (transformat în 1991 într-un film de succes de regizorul Jonathan Demme) se concentrează asupra unui teribil dar carismatic ucigaș în serie, Hannibal Lecter, care se delecta cu preparate din carne de om.